Dacă ai citit sau văzut Harry Potter, probabil ții minte că Dumbledore avea un obiect magic, ca o fântână, numit Pensieve, unde putea să își arunce amintiri și să le revadă oricând dorea, doar ca simplu observator. Noi nu avem acces la așa obiect șmecher, dar avem fotografia și e destul de aproape de un obiect magic, zic eu.

În prima imagine sunt eu la finalul clasei a 12-a, iar în a doua 4 ani mai târziu, la absolvirea facultății. Zâmbetul și ochii sunt neschimbați și asta mă bucură.

Cine zice că a fi elev, a avea un BAC de dat și a sta 7 ore în bancă/zi e ușor, ori e prost, ori și-a șters total din creier perioada liceului. Bă nene, nu e deloc ușor, nu e fain să te lupți cu meditații, trezit dimineața, bârfe, drame sentimentale, prietene care se supără pe tine etc. Și când mai începi și anul cu 20 de kg în plus, na de-aici fericire.

Eu m-am îngrășat pe fond emoțional, am avut o depresie și am început să mănânc. Și mâncam, nu exagerez, dar chiar numai mâncare aveam în minte. Mâncam orice, la orice oră. Ajunsesem să mănânc pe ascuns, pentru că luasem prea mult în greutate și deja nu mai era ok pentru sănătatea mea. Degeaba mă sfătuia toată lumea că nu e bine cum sunt, că o să mă afecteze pe viitor, eu nu mă vedeam grasă și basta. Îmi amintesc că mai aveam o singură pereche de blugi care mă încăpea și refuzam să îmi cumpăr haine. Șocul și momentul în care am conștientizat situația a fost la o tipă psiholog din București, când m-a pus gagica să mă uit la picioarele mele, în oglindă și să îi spun dacă îmi place ceea ce văd. M-a pufnit, instant, plânsul. Atunci am început călătoria spre mine. Am mers la nutriționist și țin minte și acum răbdarea și încredera tipei, mulțumesc Luiza pe această cale. Am început să alerg, eu care nu mergeam nici la orele de sport de la școală. În 3 luni am dat 10 kg jos. Toată lumea a fost șocată când m-a văzut la banchetul de absolvire, pe tocuri și cu un zâmbet larg pe față. Începeam să mă accept.

Următoarele 10 kg au fost cel mai greu de dat jos, dar am reușit, în vreo 2 ani, să revin la greutatea mea. Procesul a fost luuuung și al dracu de greu. Mă simțeam când bine, când foarte prost, aveam momente când iar îmi era foame încontinuu și momente când nu mâncam aproape nimic toată ziua. Dar am reușit și dovadă îmi e a doua poză, de la finalul facultății.

Aproape 3 ani au trecut de la a doua poză și azi am simțit că e momentul să scriu despre treaba asta. Pentru că nu e doar despre povestea mea aici, e despre toți oamenii, nu doar fete/femei, care zic că nu pot să slăbească, care nu mai văd niciun rost în a fi împăcați cu felul în care arată, în a merge mândru/mândră pe stradă pentru că te-ai aranjat și arăți trăznet, nu pentru cei din jur, ci doar pentru tine. Chiar nu există nu pot, nu vreau. Există doar : las-o bă, asta e, de ce să mă agit?

Așa că, dragă tu, cel sau cea care zici că nu mai ai vreo speranță, data viitoare când te uiți în oglindă, stai un pic și gândește-te dacă te uiți cu adevărat la tine sau vezi doar o copie a ta?

Cu drag,

Ada.