Cam asta am strigat în urmă cu vreo 14 ani, pe malul unui baraj improvizat.

Era vară, cam ca acum. Era cald de mureai și normal, toți copiii din Teliu aveau chef de baie. Și cum avem un râu care trece prin sat, s-a făcut un baraj de toată frumusețea pe vale, așa că era mare îmbulzeală acolo.

Am ajuns eu fain frumos la locul cu pricina, dar când am văzut că apa era cam adâncă, am zis că eu nu intru. Dar unui nebun pe nume Călin, frate cu Mădă de la mine din clasă, nu prea i-a păsat. M-a luat în brațe și m-a aruncat direct în apă, cu tot cu haine. Eu m-am panicat și am început să urlu ca nebuna, țin minte și azi replica: “Prostule, te spun lu’ mama!”

Normal că toată lumea a început să râdă de mine, inclusiv mister Călin, care și-a cerut scuze și m-a ajutat să ies pe mal. Dar eu nu l-am iertat pe loc și am plecat nervoasă acasă.

Amintirea asta mi-a rămas impregnată în memorie și cred că o voi purta cu mine toată viața, pentru că până la urmă, asta e tot ce avem mai de preț, amintirile și emoțiile cauzate de oameni.

Călin, îmi doresc să îți găsești liniștea și să faci îngerii să râdă în hohote, așa cum făceai oamenii să fie mai veseli, chiar dacă pe moment, au fost supărați și uzi leoarcă.