Lângă casa noastră, gard în gard cu noi, locuiește o familie mai săracă decât noi. Trăiesc șapte persoane în două camere : mama, tata, bunicul, o mătușă și doi copii, două fete și un băiat. Băiatul este de o vârstă cu mine, are 12 ani. Nu merge la școală, nu îi permit posibilitățiile. Suntem foarte diferiți, dar încet, încet, ne-am împrietenit. În scurt timp, am ajuns ca frații. Ne petreceam tot timpul împreună.

Într-o zi însă, când m-am întors de la școală, nu mai era acolo. Casa lui, cu cele două cămăruțe ale ei, era răvășită, mobila era răsturnată, geamurile sparte. L-am strigat pe nume. Nu mi-a răspuns. L-am mai striga o dată. Tot niciun semn. Doar un scâncet scurt s-a auzit din interiorul unei noptiere. Am deschis ușa, era el. Plângea. Mi-a spus că familia lui a fost luată cu forța de niște “domni cu puști”. Lacrimile i se prelingeau pe obrajii cafenii, innecându-se în mâinile care nu se opreau din tremurat. Mi-a venit și mie să plâng. Mă uitam la el, când mi-am zărit chipul într-un ciob de oglindă. Niște ochi albaștri sclipeau de sun claia de păr auriu. M-am cutremurat. Nu știu de ce, dar m-a speriat chipul meu. Mi-am promis să nu ajung niciodată ca “domnii cu puști”.

Mulți ani au trecut de atunci, lucrurile nu s-au schimbat. Între timp, băiețelul cu obraji cafenii a ajuns bărbat cu obrajii înnegriți de timp și de praful din mina în care lucrează. Eu? Am ajuns să lupt împotriva a ceea ce am aflat că se numește “nazism”. Am salvat  deja 300 de oameni  de la o soartă cruntă. Treziți-vă și voi și faceți același lucru. Nazismul nu vă va aduce  soare, ci doar lacrimi și obraji înnegriți de praf.