Țin minte când eram copil, prin clasa a 5-a cred și mergeam la biserică în săptămâna de dinainte de Paște. Eram o gașcă de copii și mergeam toți la Denie, la slujba de seară. Era o bucurie, așteptam cu nerăbdare să treacă ziua, să se facă ora 6 și să o zbughim spre biserica din sat. Noi copiii stăteam în podul bisericii, acolo era locul nostru, de care țineam cu sfințenie și mare mândrie. Era așa un sentiment frumos, pe care l-am avut mulți ani la rând, cam până am intrat la liceu și am plecat din sat.

Slujba mea preferată era și a rămas Prohodul. Este slujba din Vinerea Mare și ce îmi plăcea era faptul că ,deși în esență era o slujbă tristă, că doar vorbea de moartea Mântuitorului, avea o energie atât de caldă, de frumoasă, de plină de viață. Țin minte cum cântam de fericită de fiecare dată, de parcă era momentul cel mai important din viața mea. Simțeam efectiv cum puneam suflet în fiecare cuvânt cântat, rezonam cu energia din biserică, simțeam cu adevărat că eram aproape de Dumnezeu.

Sentimentul acela din Vinerea Mare m-a părăsit de ceva timp și nu a mai revenit. Acum merg foarte rar sau deloc la biserică, iar când merg, prefer să merg când nu e nimeni, să mă rog în liniște și să îmi pun gândurile în ordine.

De multe ori mă întreb, dacă sentimentul acela era datorat faptului că eram copil și nu știam prea multe sau pur și simplu se alimenta prin dorința mea de a fi acolo, în locul care se spune că e Casa Domnului, alături de toți ceilalți copii.

Un lucru e sigur, e tare frumos să crezi cu toată ființa în ceva și să te lași în voia acelui ceva. E minunat când simți fără să îți pui întrebări, fără să ai dubii și doar te bucuri de sentiment.