Ziduri. Toată viața construim ziduri. Din lego, din nisip, din cărămizi, din frustrări, din nevoia de a ne apăra pe noi, pe cei dragi, pe noi de cei dragi. E simplu când toate zidurile sunt la locul lor, văruite în alb, fără denivelări, cu tablouri cu maci pe ele, cu uși fără geamuri, totul perfect. Dar ce faci când începe să apară o crăpătură mică în unul dintre ziduri? O acoperi, normal, doar nu poți să lași zidul așa. Dar într-o seară bei peste măsură și uiți că zidul are o crăpătură și te enervezi și te răzbuni pe el, pumni, picioare, ce prinzi. Și a doua zi crăpătura din zid e acolo, doar că mai adâncă. O acoperi și de data asta. Dar într-o zi încep să se clatine toate prin casă și îți dai seama că e cutremur. Se calmează totul și când te uiți la zid, crăpătura e acolo, dn nou, mai adâncă, mai greu de acoperit. Și tot așa, până când într-o zi te enervezi și dărâmi zidul ăla și faci o boltă din el, acum nu mai are ce crăpătură să apară. Și o perioadă e bine. Doar că la un moment dat apare cineva în viața ta și vrea să reconstruiască acel zid, că i se pare că bolta aia e inutilă. Tu nu vrei, dar până la urmă te lași convins. Și uite așa, zidul cu crăpătură reapare în casa ta, din nou cu peticeala de rigoare. Până într-o zi, când te decizi să te muți, pentru că nu mai suporți ca mereu să ai ceva de peticit. Și ce să vezi, casă nouă, pereți albi imaculați, tablou cu floare soarelui, uși cu geamuri, totul perfect. Dar parcă ceva lipsește. Nu e nicio crăpătură, nimic. Parcă e prea frumos să fie real. Și într-o zi vrei să pui niște rafturi pe zid, dar îți alunecă ciocanul și în loc să nimerești cuiul, dai în zid. Și da, o nouă crăpătură apare, iar tu zâmbești, ridici ciocanul și te întorci la treabă.