“Îți faci cam multe selfieuri, nu crezi?” mi-a zis acum ceva timp un tip. “E profilul meu, nu eşti nevoit să mă urmăreşti” i-am răspuns eu cu telefonul în mână. Da, îmi fac selfiuri şi chiar multe. Şi o să înşir câteva motive pentru care îmi plac pozele cu mine, făcute de mine, adică selfieurile.

Unu. Sunt tânăra. Sincer, la 60 de ani o să fiu ridată şi cu pălării şmechere şi tot o să fac selfiuri cu nepoții să îi şantajez pe social media.

Doi. Sunt slabă. Şi când/dacă o să fiu grasă, tot o să stric selfiurile altora, pentru că nu o să mai încapă în cadru de mine.

Trei. E amuzant. Adică, ce mod mai mişto de autoanaliză şi autocritică pe lumea asta e mai productiv decât selfiul?

Patru. Filtrele de pe Instagram. Da, eu modific pozele şi le las să zacă în telefon, după care îmi amintesc că parcă aveam o poză mişto şi ar trebui să o postez.

Cinci. E terapeutic. Un selfie pe zi ține stima de sine ridicată. Şi nu mă refer aici deloc la aprecierile la poză de pe rețelele de socializare, ci strict la sentimentul ăla când te uiți la poze cu tinw din urmă şi vezi ce mult ai evoluat.

Şase. Saşi în şase saci. Glumesc, oricum sunt săsâită şi nu-mi iese. Selfieurile te ajută să ai mai multă grijă de tine, de aspectul tău, te ajută să îți creezi un stil, să îți dezovolți o imagine proprie.

Aşadar, da, iubesc selfiurile şi e super mişto să te uiți la tine, prin prisma unei singure imagini şi să conştientizezi că e marfă să te iubeşti pe tine.