Ne naștem goi și plângând, în timp ce în jurul nostru este o bucurie fără margini.

Murim îmbrăcați și tăcuți, tăcerea noastră aducându-le celor prezenți lacrimi și un gol ce nu se va mai umple niciodată.

Deși în credința ortodoxă se spune că după moarte ajungem într-un loc mai bun, oamenii se întristează când cineva moare. Și deși viața este cel mai frumos și de preț dar pe care îl avem, ne naștem plângând, neputând să înțelegem de ce ne aflăm aici.

Dar viața, viața cum o trăim? Încercând să aflăm de ce am venit aici, care este rostul nostru pe planeta asta, care este harul nostru, menirea noastră. Și nu sunt puțini cei care aleargă neîncetat după sine, în speranța că se vor afla. Eu sunt una dintre aceste persoane.

De când mă știu, simt că ceva din mine lipsește. Că orice aș face, oricâte cărți aș citi, oricâți oameni aș cunoaște, oricâte orașe aș vizita, ceva lipsește în permanență. Și simt că vreau să citesc și mai multe cărți, să întâlnesc și mai mulți oameni, să bifez pe hartă și mai multe orașe văzute. E frumos și ciudat în același timp, dar asta e frumusețea vieții mele, că nu mă  voi plictisi niciodată de a cunoaște și a înțelege tot mai mult și mai multe.

Toți oamenii geniali pe care am avut ocazia să îi întâlnesc de-a lungul drumului făcut până azi erau ca mine, mereu în căutare de ceva nou, mereu dispuși să te ajute cu o vorbă bună, mereu gata de aventură. De la ei am înțeles că dacă vreau ceva cu adevărat, voi obține, cu multă muncă, ambiție și pasiune. Tot de la ei am primit lecția răbdării, că nu e suficient să ai pasiune, dacă nu ai și rațiune în gânduri și acțiuni, dar mai ales, răbdare, să urmezi un plan.

Oamenii care m-au ajutat și influențat până acum sunt geniali prin simplitatea exterioară și complexitatea interioară, prin autenticitatea gândurilor, prin ieșirea din tipare, prin lupta cu ei înșiși, nu cu restul. Acești oameni sunt puțini la număr și dacă îi vezi pe stradă, nu îi observi, sunt genul care se camuflează foarte bine în mulțime. Dar sunt acei oameni care au impact în societate prin stilul lor de viață, prin idei, prin acțiune. Îi vezi la evenimente culturale, cufundați în vreo carte în autobuz, făcând vreo fotografie la vreun copac înflorit.

Oamenii aceștia m-au făcut să realizez că deși momentan, nu m-am descoperit total pe mine, nu e deloc ceva rău, ba din contră, este frumos și trebuie să profit la maxim de tot ce primesc. Acești oameni m-au făcut să văd rostul vieții, să zâmbesc, să fiu eu. Vă mulțumesc!

Și chiar dacă viața la 25 de ani pare o nebunie, îți doresc ție, cel din spatele ecranului, să ai parte de cât mai multă astfel de nebunie. Să vrei și să lupți pentru scopul tău, chiar dacă nu îl știi în totalitate, încă.

Cu drag,

Ada.