Ceea ce urmeaza sa scriu este un monolog de multumire. Pentru ca inca nu am castigat niciun Oscar sau Nobel, dar cand voi ajunge pe Everest, vreau sa stie cei care trebuie sa deschida tv-ul.

Multumesc Dumnezeule al meu. Pentru ca nu m-ai abandonat, asa cum am crezut in repetate randuri si in ciuda esecurilor, mi-ai demonstrat ca esti aici, cu mine.

Multumesc familionule. Stiti ca va iubesc pe fiecare in parte si desi sunt fiul risipitor (fiica, de data asta), sunt a voastra si nu puteti scapa de mine. Va pupa Andreiuta!

Multumesc prietenilor care imi sunt acolo, de ani de zile, care stiu ca sunt cum sunt, nu are rost sa detaliez, dar ma iubesc si ii iubesc!

Multumesc oamenilor care au aparut pe nepusa masa si nu au intrat cu bocancii in viata mea, ba chiar au venit si au mai sters praful de pe rafturi sau chiar au dus gunoiul.

Multumesc pisicilor mele, pentru ca nu au distrus bradul de Craciun. You rock!

Dar, mai ales, vreua sa imi multumesc mie. Pentru ca sunt cel mai important pion din ecuatie, pentru ca am rabdare cu mine, pentru ca ma iubesc si ma respect, pentru credinta in idealurile mele, pentru echilibru, pentru putere. Te iubesc, sa nu uiti asta niciodata, fata draga!