De multe ori te întrebam ce e cu tine și nu știai ce să îmi răspunzi, mai ții minte? De multe ori te uitai la mine cu un zâmbet ciudat pe buze, de mă speriam numai uitându-mă la tine. De multe ori îmi era frică să te privesc adânc în ochi, pentru că mi-era teamă că aș putea să ma găses pe mine și să te pierd pe tine. De multe ori corpul claca și sufletul prindea viteză, dar nu putea să se intreacă cu mintea ta ageră și întortocheată. De multe ori, m-am temut de tine pentru că nu mă vedeam pe mine acolo. E groaznic să nu știi cine ești, ce vrei, de ce alergi, de ce respiri. Dar m-am rugat, zi și noapte, conștient și inconștient, pe lumină sau în beznă, să scap de tema asta de a privi, să nu mai orbecăiesc prin viață ca un orbete și să…Văd! Mare minune a fost ziua aia când m-am trezit, am deschis ochii și am reușit să văd că de fapt cana mea cu cafea nu era acolo de aseară, ci de o săptămână. Cât timp am avut ochiii închiși, mi-a fost frică, pentru că lumina îmi făcea rău, îmi dădea stări ciudate de leșin. A fost ceva ciudat în ziua când am văzut de fapt că roșul are și nuanțe iar negrul nu e sobru. Și eram eu acum și sufletul meu prindea viteză și mai mare, mai sus, mai mult, mai nou, mai nebunesc.